La prima ședință de terapie, psiholoaga mi-a dat un exercițiu de imaginație: închipuie-ți că te-ai născut într-o cameră plină cu oglinzi. La maturitate, după ce ieși de acolo, dacă vei fi rugat să spui cum arăți, vei descrie ce ai vazut in acele oglinzi.

Oglinzile acestea sunt, în viața noastră: părinții, frații și surorile, apoi învățătoarele, profesorii, colegii, iubiții și iubitele. Mereu ne vom descrie prin ochii altora, dacă nu reușim să ne descoperim așa cum suntem, defapt.

Nu e despre ceea ce cred alții despre tine, ci e despre ceea ce crezi TU despre TINE. 

Am descoperit, în ultimii ani, sentimentul care apare după ce spui NU, și nu te învinovățești, bucuria de a te ierta dacă ai luat o decizie nepotrivită și libertatea de a învăța că, atât timp cât nu faci rău voit altora, e dreptul tău de a-ți construi viața în așa fel încât să fii fericit. Dar, ce este oare fericirea?

Ne fac banii să fim fericiți, ne face iubirea să fim fericiți, iluzia, sau realitatea? Pentru a găsi răspuns la întrebarea “Ce mă face fericit” e nevoie să ajungi să faci diferența între iluzie și realitate. Și am să vă dau un exemplu.

S-ar putea să crezi că relața în care te afli e ceea ce te face să fii fericit. Dar realitatea s-ar putea să fie cu totul alta. Poate că, iluzia acestei relații și proiecția pe care tu ai făcut-o asupra ei, să te împiedice, întocmai, să fii fericit. Pare despărțirea atât de rea?

Dar, o dată conștientizarea realității, s-ar putea ca nesiguranțele, lipsa iubirii de sine și fricile să te facă să prețuiești mai mult părerea celor din jur, față de părerea proprie despre tine. Nu sunt suficient de bun, sunt incapabil, nu cred că pot. Îți sună cunoscut? Care au fost oamenii care, de-a lungul vieții, te-au “convins” că ești așa? Poate aici apar stările de nemulțumire. Dar nu neapărat de nemulțumire de sine, ci de nemulțumire că nu poți să simți altfel. Și atunci, intri în depresie. Din care vrei să ieși rapid, găsind soluții pe moment. Dar, nu poți. Și devii frustrat.

Bucură-te de absolut tot. Inclusiv de depresia care s-ar putea să te schimbe ca om. Și să te dezvolte spiritual. 

Prietenii mei știu: când spun că simt că urmează două zile de despresie, ăsta nu-i semn rău pentru mine. Știu doar că am de reflectat la viață, la cine sunt și la deciziile pe care simt să le iau mai departe. Iar două zile mă rup de tot și toate și mi le ofer mie. În vârful canapelei, cu ochii în tavan sau la un perete gol. Și mă gândesc … la mine și la viața pe care o simt. Nu pe care CRED că o am. Deoarece dacă nu simți, nici nu ai. Unii ar spune că asta se numește meditație. 

Ia-ți un minut și gândește-te la asta: dacă te întreb cine ești, îmi dai răspunsul altora? Sau pe al tău?